Bali, Travel

Cum m-am hotărât să plec în Bali

English version of this article, here.

Cum m-am hotărât să plec în această călătorie și ce reacții au fost

Nu mi-e dor de țară sau de București. Am plecat pentru că aproape că nu mai aveam rădăcini acolo și am simțit că, deși m-am născut și am locuit 28 ani în București, nu sunt de acolo, nu aparțin acestui oraș.

Am testat această libertate mergând în Bali, precum testez cu piciorul apa din piscină. Am descoperit un ocean. Nemărginit. Acum știu că nu aparțin nici Indoneziei, nici altui loc. Nu există casă sau acasă mai departe de corpul meu. Dincolo de el, există doar libertate.

Eram de ceva vreme într-un proces de curățare interior. Știți, aproape toți credem că liniștea, pacea, iubirea pe care le căutăm sunt undeva și ne așteaptă. Undeva în exteriorul nostru. Multă vreme am crezut și eu asta. Și am căutat în singurul loc unde am știut să caut, în exterior. Niciodată nu am căutat în interior din două motive. Primul, nu știam că aceste lucruri sunt deja în mine și că nu trebuie să merg să le caut pe afară . Al doilea, nu am știut cum să caut în mine.

Este simplu. Totul se află deja în mine și în fiecare dintre noi. Dar peste aceste lucruri pe care le-am avut și pe care le căutăm acum (le-am avut, de aceea ne lipsesc acum), avem multe straturi, haine și piei (pluralul de la piele) de gunoaie, frici. Le știți deja: frică de abandon (supraviețuirea), rușine, vinovăție, datorie, compromisuri, dorința de a deveni „cineva” (insuficiență) și altele.

Ori, pentru a găsi ceea ce am pierdut nu este nevoie să plecăm nicăieri. Nu este necesar să căutăm nicăieri. Orice credem că „trebuie” să facem este doar păcăleală si amânare a aceea ce putem într-adevăr să facem. L-am citat pe maestrul meu, Paul Avram.

Ce putem face într-adevăr este să ne dezbrăcăm de toate aceste haine. Sub ele vom găsi ceea ce căutăm. Ceea ce suntem. Ceea ce am fost dintotdeauna.

Din acest punct de vedere, se poate spune că am plecat în Bali nu să îmi găsesc fericirea sau liniștea, ci să mai dau jos un strat de pe mine. Acela că deși m-am născut în București, într-o familie anume, nu aparțin lor. Și că natura mea este de fapt liberă, așa a fost și așa va fi întotdeauna. Haina pe care am dat-o jos a fost fix această idee că „eu” „sunt” dintr-o familie, oraș, că sunt român din România și că „acasă” face referire la acestea.

Evident că în plan fizic acestea rămân neschimbate: familia, numele, cetățenia, limba maternă, orașul în care m-am născut și am trăit etc. Dar ele nu (mai) spun nimic despre cine sunt.

Reacțiile din partea familiei și cunoscuților au fost variate și își au originile în frică și în manifestările ei amintite mai sus. Am putut să fac acest pas când l-am făcut pentru că deja investigasem în interior pe fiecare dintre ele. Astfel că în moment când apropiații au apăsat pe „butoanele” „vinovăție” și „datorie”, eu știam deja ce fac acestea și n-au avut niciun efect. Apoi am primit încurajări din partea tuturor. Iar acum, la o lună și jumătate de când am plecat, aproape că au renunțat să mai apese aceste butoane și se bucură în mod firesc de prezența mea, chiar și la distanță. De fapt, au început să înțeleagă și ei.

Închei cu o frază ce mă duce cu gândul la Paul și la oameni pe care i-am cunoscut fiind în jurul lui.

Este nevoie să se aprindă lumina într-un singur om, să lumineze și pe ceilalți.

Lasă un răspuns