Bali, Uncategorized

Despre Bali și a doua șansă

Nu o singură dată de când am ajuns în Bali i-am zis Mihaelei că suntem norocoși și că am primit o a două șansă. Eu unul așa simt. Simt că acum fac ceea ce am vrut să fac dintotdeauna, dar la un moment dat am deraiat de pe această cale și m-am apucat de altceva. În tot acest timp am simțit un gol în mine, lipsa a ceva, un soi de tristețe cruntă care alături de alte chestii m-a făcut să opresc trenul în care urcasem și să îmi pun întrebări.

Ce s-a întâmplat, de fapt?

Când am venit pe lume, copil fiind, eram un explorator înnăscut, curios ca toți copiii. Asta este natural și firesc. Pe măsură ce am crescut a intervenit educația. Adulții din jur au început să îmi spună ce este bine și ce este rău, cum să mă comport, ce să fac. Apoi a început școala. Și temele. Și regulile. Și toate acele chestii pe care am fost nevoit să le fac nu doar în practică, ci mai ales să împlinesc voința celor din jurul meu.

Am învățat rapid, din practică, că ceea ce vreau eu și simt să fac în mod natural și firesc, nu se poate pur și simplu. Dacă vreau să fac ce îmi vine, trebuie să dau ceva la schimb. „Ești cuminte, primești.” „Zii o poezie și îți dăm bani.” „Îți faci temele, ieși afară.” „Înveți bine, pleci în tabără.”

Eu voiam să continui să explorez lumea în care am venit, dar adulții din jurul meu știau mai bine. Nici nu am venit bine pe lume că ei au știut deja cine voi fi eu. „Un om deștept, realizat, cu școală, note bune, facultate, bani, casă, mașină, familie.” Și astfel pe măsură ce am crescut am făcut tot mai mult ce au vrut ei și tot mai puțin ce am vrut eu. Inițial am respectat planul pentru că am depins de ei. Nu am avut de ales. Am vrut să supraviețuiesc. Mai târziu am preluat planul ca fiind al meu, in virtutea inerției și a educației, și l-am continuat pe cont propriu.

Această a fost prima șansă.

Despre frică și inconștiență

Prin adolescență m-am răzvrătit, ca orice copil sănătos, încă conectat la realitate care observă că ceea ce cer adulții de la el este nefiresc, nesănătos. Evident, am pierdut acele „bătălii”. Mi-aș fi dorit ca ei să mă sprijine în ceea ce voiam eu să fac, sufletește și financiar, după posibilități. Dar nu au făcut-o, din inconștiență, din neștiință. Au vrut să mă ajute să reușesc în viață, de frică că nu voi reuși și de frică că ei vor suferi. Nu eu. Bagajul lor de amintiri și frici a acționat asupra lor și inevitabil și asupra mea.

Despre a doua șansă

A două șansă este despre faptul că acum am sprijinul (meu) și posibilitățile, inclusiv financiare, să continui să explorez și să descopăr ceea ce îmi place și lumea în care am venit. Îmi dau voie să mă joc, să încerc diverse lucruri pe care nu le duc la bun sfârșit, dar din care învăț ceva. Nu îmi mai este frică că nu voi reuși. Nu mă mai concentrez doar pe acele lucruri care îmi aduc siguranță, certitudinea zilei de mâine. În realitate oricum nu există așa ceva. Există doar frică și încercarea de a scăpa de ea.

Desigur că a doua șansă nu a venit pentru că am plecat, ci în momentul când am schimbat frecvența în interior, când am scăpat de frică.

Aș fi putut să plec, și mulți oameni o fac, să văd una, două, multe țări, să cheltui toți banii pe care îi am și tot să nu mă găsesc. Pentru că nu m-aș fi putut găsi niciodată în exterior. Iar în interior, tot ceea ce țin în interior crește. Dacă am crescut cu frica zilei de mâine și din acest motiv mi-am deraiat întrega viață, o plecare de acest gen doar mi-ar fi adâncit starea de rătăcire și de frică.

Dar când am scăpat de frică, plecarea a venit firesc. Și „întâmplarea” a făcut să am și niște bani puși deoparte, niște resurse care să mă susțină in ceea ce vreau să fac. Nu există coincidențe. În ciuda și datorită rătăcirii de până acum, acum am posibilitățile să îmi continui drumul.

Aceasta este conștientizarea că totul se întâmplă în favoarea mea. Aceasta este recunoștință.

Lasă un răspuns